În ajunul plecării, se simte o tensiune demnă de un arcaș. Coarda este întinsă de luni de zile, încă din ziua în care înscrierea a fost confirmată, iar în această dimineață, în sfârșit, săgeata este lansată. Gubbio nu este încă decât un nume pe o hartă a Umbriei, un punct îndepărtat spre care totul converge. Raliul ne cheamă, iar acest apel răsună cu sunetul grav și insistent al unui tambur de război.

Sunt prevăzute două etape pentru a ajunge la Gubbio. Nu din plăcerea de a merge încet, ci din refuzul unui lucru precis: a-ți îndura două zile de autostradă care îți zdrobesc sufletul și te lasă epuizat la destinație. Așa că am croit traseul pentru a reduce la minimum autostrada și a fura câteva viraje pe drum. Tranziția este deja călătoria!

Ritualul de dimineață se desfășoară într-o tăcere contemplativă: îmi pun centura, verific, ung, reglez și controlez motocicleta pentru ultima oară. Toni (așa îi spun motocicletei mele), încărcată și cu rezervorul plin, așteaptă răbdătoare. La mijlocul după-amiezii, fac un ocol rapid ca să-l iau pe Vincent și să-l aduc în coloana noastră, apoi Luxemburgul se estompează încet în urma mea.

Până la Saarbrücken, trebuie să suport monotonia. Această lungă panglică antracit își desfășoară refrenul și îmi servește predica ei soporifică. O ascult cu o ureche distrasă, cu mintea deja proiectată în depărtare. Odată trecut de Saarbrücken, ies de pe autostradă.

De atunci, totul se schimbă. Râul Saar se întinde, Alsacia cu relieful său accidentat își desfășoară dealurile rotunjite în depărtare. Drumul se unduiește fără grabă, ca un val lung pe mare. Câmpia este măturată de o briză furtunoasă. Termometrul rămâne blocat la 31 °C, ultima răbufnire caniculară de la sfârșitul verii.

Dabo se înalță în fața mea. Stânca se înalță acolo, sfidătoare, purtând capela Saint-Léon în echilibru deasupra vârfurilor, ca o santinelă care și-ar fi ales postul cu un gust deosebit pentru punerea în scenă. Drumul începe în sfârșit să se încolăcească serios. Curbe strânse, accelerații, relansări: șoferul se trezește la viață, motorul răspunde, kilometrii nu mai contează. Câteva viraje forțate într-o zi de legătură nu înseamnă mare lucru, dar tocmai acesta este farmecul acestui mic ocol.

Coborârea spre câmpie este o expirație lentă. Masivul se coboară, pădurea se rărește și, brusc, Alsacia se dezvăluie. Alsacia este un șir de case cu schelet de lemn, de firme din fier forjat, de mușcate care se revarsă de pe balcoane, un decor de trenulețe în miniatură, dar la mărime naturală! Fără a uita poalele munților, înconjurate de vii și rândurile lor aliniate cu precizie, care se cațără pe dealuri. Ca gestul semănătorului, lumina acestui sfârșit de după-amiază alunecă peste vii și luminează peisajul într-o nuanță de aur roșcat.

Ajung la Kientzheim, cuibărit în zidurile sale de apărare, la poalele dealului Schlossberg. Satul este o miniatură: poarta sa joasă, Lalli cel batjocoritor care le scoate limba asediatorilor de secole, castelul său care adăpostește Frăția Sfântului Ștefan. Trei sute de metri de străduțe și opt secole de răbdare te privesc.

Seara își reia ritualul: verificarea motocicletei, duș, odihnă, atelier de scriere. O masă bună încheie etapa. Recompensa pe măsură pentru o zi care, deși purta doar modestul titlu de „tranziție”, a sărbătorit cu demnitate începutul vacanței. Mâine, a doua etapă, iar Gubbio se va apropia cu încă un pas.

Șase trecători sunt la programul zilei: Susten (2 224 m), Grimsel (2 164 m), Furka (2 431 m), Gothard (2 107 m), San Bernardino (2 066 m) și „Splügen Pass” (2 113 m). Unele etape se savurează, pe aceasta o devorezi.

Această zi este, mai presus de toate, un moment de împărtășire, cu o ușoară notă de nostalgie pentru mine.

În 2003, în timpul primului meu adevărat roadtrip departe de casă, primul meu pas important din Alpi parcurs cu motocicleta a fost „Pasul Splügen”. Trei ani mai târziu, în iulie 2006 (au trecut deja douăzeci de ani!), am vrut să-i împărtășesc prietenului meu Jacques emoția trecătorilor din regiune. Am plecat din Locarno pentru a ajunge la Levico; peste 500 de kilometri de drum de munte. Am parcurs nouă trecători majore din regiune: San Bernardino, Passo dello Spluga (Splügen Pass), Passo del Maloja, Passo del Bernina, Passo del Livigno, Passo del Fuorn, Passo dello Stelvio, Passo del Gavia și Passo del Tonale. Să recunoaștem, era o altă epocă, în care eram ascuțiți ca lamele de katana.

Această zi epică a rămas adânc întipărită în memoria noastră, atât prin aspectul său dantesc, cât și prin vremea incredibilă și nivelul de pilotaj pe care l-am demonstrat. În plin sezon motociclist, când trebuia să le povestim prietenilor noștri despre un moment epic pe motocicletă, acesta era momentul care revenea constant, an după an. Dar Jacques povestea neobosit această aventură, care, în mod evident, îl încântase și îl marcase. Evident, în povestirea lui, eu îmi asumam întotdeauna rolul „nebunului” care îl atrăsese în această capcană. Jacques știa, de asemenea, să profite de această poveste pentru a-și povesti una dintre isprăvile sale. La începutul pasului Gavia, profitând de un semafor, depășisem o hoardă de germani. Evident, această fanfaronadă le-a displăcut teribil și voiau să se ia la trântă. Jacques, cu mâna ușoară la accelerație și șofer de excepție, a scos la iveală, așa cum îi stătea bine, o manevră de o eleganță rară, care le-a potolit elanul acelor aroganti.

Așadar, după ce am străbătut unul câte unul toate trecătorile rutiere elvețiene de peste 2000 de metri, am trasat traseul zilei special pentru Vincent. Îmi doresc să-i transmit ceea ce am adunat de-a lungul anilor, pas cu pas, și să-i ofer esența acestei regiuni. Este simpla plăcere de a oferi peisaje majestuoase, de a negocia cu încântare trasee frumoase și de a rămâne tăcut în fața atâta fericire; de a savura fără a aștepta nimic în schimb, fără a căuta emoția sau a cerși o aprobare, lăsând pur și simplu lucrurile să se așeze pentru ca amintirile să se depună. Așa cum spune înțeleptul: „Mai bine să ai amintiri decât vise!” Această împărtășire înseamnă să semeni în sufletul celuilalt fără a ști ce va răsări și să oferi pur și simplu ceva adevărat, probabil o mică parte din propria ta reflecție.

Înainte de a savura momentele de extaz care ne așteaptă, trebuie să ieșim din hotelul nostru confortabil. Alsacia se aplatizează treptat și se diluează într-o câmpie funcțională; o trecere obligatorie pentru a ajunge în Elveția.

Sosirea în Elveția se caracterizează imediat prin meticulozitatea peisajului: garduri vii tăiate cu precizie, păduri îngrijite, fațade lustruite; totul este ordonat, curat și plăcut ochiului. Chiar și vacile care pasc afișează o seriozitate profesională. Trec de Lucerna, așezată pe malul lacului său. Drumul urmează plăcut malurile acestuia. Stâncile care se prăbușesc abrupt în apă impresionează și conferă solemnitate locului.

După ce trec de Lucerna, urc în valea Meiental. Peisajul își schimbă caracterul. Apare granitul, în nuanța sa de gri-albăstrui, lustruit și imens. Larișii se răresc, iarba joasă preia locul lor, iar Sustenul mă ridică până la 2224 de metri. Drumul are o anumită eleganță, trasat cu siguranță de ingineri care trebuie să fi fost puțin poeți sau artiști. La vârf, ghețarul Stein privește rece. Aerul este proaspăt, tăios și revigorant.

Coborârea spre Innertkirchen își desfășoară serpentine fără sfârșit. Abia ajuns în fundul văii, trebuie deja să urc din nou spre Grimsel. Aici, totul devine mineral. Muntele se dezbracă, renunță la culoare, blândețea verde a pajiștilor se estompează. Rămâne doar stânca goală, lustruită de vechii ghețari, și o apă turcoaz, lăptoasă, reținută de câteva baraje. Este un peisaj auster, fără compromisuri, dar o alchimie stranie oscilează între sublim și ostil. Natura de aici ne amintește politicos că suntem doar praf.

Urmează urcușul spre Furka, punctul culminant al etapei, la 2431 de metri. Virajele se succed fără sfârșit. Trecere obligatorie prin virajul de la Belvédère, hotelul mitic care pare să vibreze încă de la trecerea lui James Bond în „Goldfinger”. Fiecare piatră pare să păstreze ecoul Aston Martin-ului său. La vârful pasului, priveliștea se deschide la 360° asupra unei lumi de piatră și zăpadă. Aici nu mai conducem, ci ne delectăm, admirăm, devenim umili.

Coborâre spre Bellinzona, ceea ce îmi permite să parcurg succesiv pasurile Gotthard și San Bernardino, pe vechiul drum, și mă face să ocolesc Chur. Îmi place Elveția, banca mea și bancherul meu, dar ocolesc Chur din precauție. De când m-am întors din Albania în 2024, locul acela mi-a lăsat o amintire amară. Povestea unui „polițist” într-o mașină de civil care m-ar fi prins în flagrant încălcând o „zebră” (marcaj pe carosabil). Această abatere, care se pare că aici reprezintă un nivel ridicat de delincvență, m-a costat – țineți-vă bine – suma modică de 1 000 € amendă! Să uităm de spiritul de denunțare care bântuie pe aici și să înaintăm cu prudență.

„Pasul Splügen” își înșiră cu măiestrie serpentine până la 2.113 metri, într-un peisaj accidentat, uscat și gol. La trecerea peste pas, totul se schimbă brusc: „tornanti”-urile italiene se înșiră în cascadă, castanii urcă în întâmpinarea drumului, aerul se încălzește, se împrăștie un parfum plăcut, iar „dolce vita” se alătură dansului. Scurtă oprire la poalele „Pasului Splügen”. Îl privesc pe Vincent fără să spun nimic și îi văd ochii albaștri strălucind de o bucurie copilărească. În sfârșit, Lacul Como se dezvăluie, întins între versanții săi abrupți, apoi urmează Colico, unde mă opresc pentru a înnopta.

Șase trecători importante, aproape 600 de kilometri parcurși. Peisajele se înghesuie în mintea mea fără să vrea să se așeze la locul lor. Rămâne acest sentiment de euforie confuză, amețeala ușoară a celui care a băut direct din butoi, nu din pahar. Mâine, Gubbio!

Această zi mi-a oferit cam tot ce poate îndura și savura un motociclist într-o singură zi. Dimineața este un dar. După festinul de ieri, e ca și cum aș regăsi o mică delicatesă. O trufă jucăușă de ciocolată care dispăruse și care s-a întors să-mi ureze o zi bună. Această delicatesă se numește Passo San Marco. Pasul se ridică la 1992 de metri. Virajele în ac de păr se succed perfect, aerul este încă răcoros, totul pentru a-l trezi pe motociclist. Coborârea spre Val Brembana și faimoasele sale izvoare San Pellegrino se desfășoară ca o panglică. Traficul din sens opus este impresionant; valuri de motocicliști defilează neîntrerupt.

Apoi vine câmpia Po-ului, care mă înghite cu totul, trup și suflet. Aici începe calvarul, acel lung purgatoriu în care, toată ziua, te confrunți cu o alegere imposibilă: să găsești drumul mic care ocolește sensurile giratorii aliniate și șerpuiește printre câmpuri, sau să înduri autostrada care te amețește la acești 32 °C. Reflecții zadarnice pentru a găsi alternativa salvatoare: nu există! În cele din urmă, trebuie să cedez în fața plictiselii și să merg mai departe cu orice preț. Numele orașelor defilează: Cremona, Parma, Modena... Înaintez ca un robot într-un aer sufocant, care îmi arde pomeții și îmi usucă buzele.

Pentru a ajunge la Gubbio, decid să fac un ocol pe la Bologna și să mă îndrept spre Florența. Recompensa vine pe coborârea spre Florența, când orașul se dezvăluie dintr-odată, așezat în bazinul său grandios, cu cupola în mijloc. Două secunde de grație furate dintr-o zi de muncă grea. Traversarea Florenței, însă, este o adevărată încercare: aerul este sufocant, asfaltul reflectă căldura ca un cuptor, iar casca mea se transformă într-un cuptor. Și apoi, în sfârșit, Chianti, Valdarno, Arezzo, Umbria. Lumina toscană atenuează greutățile zilei, auriește dealurile, alungește chiparoșii, mângâie pajiștile. O răsplată vizuală, plină de grație, care liniștește. După trei zile de drum și 1452 de kilometri, ajungem la Gubbio: aventura poate începe!

Gubbio, agățat de versantul dealului, își exercită imediat farmecul. Umbrii se aflau aici înaintea Romei. Tablele eugubine, șapte plăci de bronz gravate într-o limbă moartă, stau mărturie. Roma și-a lăsat, de asemenea, vestigiile, printre care teatrul care se păstrează la poalele orașului. Odată traversată vasta piață din partea de jos a orașului, te întâmpină un labirint de străduțe înguste și abrupte. Pietrele poartă secole de istorie. În aceste ziduri de calcar se simt toate poveștile pe care le-au absorbit: viața oamenilor care au trecut pe aici, anotimpurile care s-au succedat neîncetat. Probabil că sufletele plutesc printre aceste pietre care aduc liniște. Liniștea vine de la sine, fără să o căutăm cu adevărat. Gubbio este frumos.

Formalitățile pentru raliu se rezolvă cu ușurință. Toni primește o pereche frumoasă de anvelope noi-nouțe. Dar, mai presus de toate, este momentul reîntâlnirii cu tovarășii din campaniile anterioare. Ne zâmbim unii altora, îmbrățișările sincere se succed. Convivialitatea și fraternitatea sunt prezente, relaționarea este ușoară între toți. Vedetele, ambasadorii și piloții KTM sunt prezenți și accesibili. Un ochi complice schimbat cu Chris Birch îmi face plăcere. Am avut privilegiul să conduc o întreagă dimineață alături de el în Portugalia. Am impresia că mă reîntâlnesc cu o mare familie. După-amiaza va fi dedicată odihnei, iar lucrurile vor începe cu adevărat odată cu fotografia de grup de la ora 18:00.

Trezire la ora 6:00! Da, știu, sunt în vacanță! Începutul festivităților este programat la ora 7:30. Micul dejun este luat repede. Cu numărul 96 pe spate, plin de entuziasm, dar și puțin tensionat, mă alătur echipei mele. Urmează briefingul de rutină și pornim la drum. Ca de obicei, mă așez la coada grupului pentru a observa și a conduce în ritmul meu. Începutul este o încălzire rezonabilă, apoi anumite coborâri necesită atenție pentru a evita capriciile neplăcute ale motocicletei. Totul merge bine în aceste prime două ore.

Urmează un tronson mai ușor de parcurs. Participanții ridică un nor dens de praf. Motocicleta pe care o urmăresc mă învăluie în această ceață opacă. Traiectoria devine complicată. Nu are prea mare rost să privesc în depărtare: nu văd nimic. Deși îmi repet mereu că trebuie să păstrez distanța față de cel din fața mea, rămân lipit de el. Evident, s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple: la o cotitură cu o groapă ascunsă, roata din față o ia la dreapta, roata din spate decide să-și urmeze propriul drum, și iată că urmează inevitabila răsturnare. Nimic grav. Blochez singura trecere îngustă și provoc un mic ambuteiaj cât timp îmi ridic motocicleta. Un coleg mă ajută prompt și totul revine la normal. Cu toate acestea, simt o durere la șoldul stâng, nimic îngrijorător.

Dimineața avansează, dificultățile se succed. Sunt în ritm, atât din punct de vedere tehnic, cât și al condiției fizice. Traseul intră pe o pistă rapidă cu pietriș. Este un mediu în care mă simt în siguranță, unde pot profita de statura mea. Ritmul este bun. Mă aflu între doi concurenți și am drumul liber în față. Pe o frumoasă curbă la stânga care se strânge, din neatenție, nu pun suficientă greutate pe roata din față și fac un magnific 180°. Trecuseră mulți ani de când nu mai făcusem o căzătură atât de spectaculoasă ca aceasta. Cel mai enervant este că, dacă aș fi făcut acrobații în zone tehnice, aș fi putut da vina doar pe lipsa mea de experiență, dar acolo totul mergea bine. Șoldul meu stâng a jucat rolul de amortizor, în ciuda protecțiilor de la pantaloni. Corpul meu îmi amintește imediat că nu apreciază fanteziile mele. Evident, motocicleta se află la ieșirea din viraj, concurenții se apropie cu viteză și mă ocolesc la limită. După ce am asigurat pista, colegul meu irlandez mă ajută să mă urc din nou pe motocicletă. Atunci simt că nu e prea bine. Mă alătur grupului. Nina, liderul nostru, îmi dă un compot ca să-mi refac rapid nivelul de zahăr și să-mi revin. Trec câteva minute rapide și pornim din nou la drum. Din fericire, profit de un tronson de drum pentru a-mi pune ordine în gânduri. Mă uit la traseu și o informez pe Nina că mă duc la farmacia din cel mai apropiat sat.

Farmacista este incredibil de amabilă. Îi explic pe scurt ce mi s-a întâmplat. Probabil văzându-mi fața descumpănită, îmi înțelege starea. Fără rețetă, îmi dă cutia magică pentru a-mi alina durerile. După ce îmi iau medicamentul și îmi fac un masaj intens la șold cu gel antiinflamator în parcarea satului, mă alătur grupului la ora 13:00, la punctul de alimentare. Dilema este cruntă: să continui aventura cu riscul unei recidive și al încheierii definitive a vacanței mele, sau să suspend această zi și să văd mâine ce fac. Rațiunea îmi spune să mă întorc direct la hotel pe drumuri secundare.

Nu sufăr prea mult, medicamentele par să-și facă efectul. Observ că mișcarea șoldului este limitată și că micile denivelări de pe drum îmi provoacă disconfort. Cu toate acestea, mă bucur de frumusețea peisajelor, care îmi amintesc incredibil de mult de Ariège-ul meu natal. Acest lucru îmi aduce o alinare neașteptată.

Ajuns la Gubbio, predau transponderul la paddock și trec pe la punctul medical. Nu am nimic rupt sau dislocat, dar pe șold mi se formează un hematom uriaș și destul de dureros. Merg din ce în ce mai mult ca o rață. Profit de facilitățile hotelului meu pentru a face un masaj cu hidromasaj, pentru a mă întinde în piscină și pentru a dormi, ca să-mi revin. Seara petrecută în compania „coloniei portocalii” și a lui Vincent mă face să uit repede peripețiile zilei.

Pe 9, la trezire, diagnosticul este clar: nu are rost să mă gândesc să parcurg traseul prevăzut. Mă retrag din cursă. Mă urc pe motocicletă pentru a trece pe la punctul de alimentare de la prânz și a face turism între Umbria și Marche. Peisajele sunt de o frumusețe deosebită. Seara, rămân la hotel și renunț la festivitățile obișnuite.

A doua zi, chiar dacă mă simt mai bine și aș fi potențial pregătit să încerc să conduc, plouă cu găleata și tună. Nu are rost să mă aventurez în noi cascadorii prin noroi. Având în vedere condițiile meteorologice, organizatorul ne informează că anumite porțiuni de traseu sunt închise, noroioase, alunecoase și periculoase: ocolirea lor este obligatorie. Nu am niciun regret și profit de această zi pentru a vizita Gubbio și a-mi recăpăta forțele în vederea escapadei mele în Croația și Bosnia.

Dimineața se scurge liniștit: ultimele rămas-bunuri, ultimele cuvinte, ultimele zâmbete, în așteptarea anului viitor și a Albaniei, între 4 și 8 octombrie 2027. Nimic nu mă grăbește, las timpul să curgă și mă bucur de liniștea hotelului. Aleg cele mai sinuoase drumuri dintre Gubbio și Ancona, unde trebuie să mă îmbarc în jurul orei 17:30 pentru o plecare programată la ora 19:30.

Între relieful sălbatic al Umbriei și primele dealuri domoale ale regiunii Marche, drumul își desfășoară dealurile variate și minunate. Satele, cu fațadele lor de culoarea mierii, agățate de deal, par să vegheze asupra văilor în care lumina se așează cu delicatețe, ca pe un fetru catifelat. Pe măsură ce înaintez, nuanțele devin mai îndrăznețe: ocru-ul se aprinde, maroul devine viu, iar fiecare curbă improvizează o nouă simfonie cromatică. Apoi, brusc, la cotitura unui pas montan, apare marea, subțire, dreaptă, aproape sfidătoare, o linie de indigo trasată în depărtare pe orizont.

Încă câteva drumuri ascunse și iată-mă la Ancona. Locul mi-e cunoscut. Cu toate acestea, găsirea „check-in-ului” îmi cere două încercări. Restul este un flux controlat: așteptare, îmbarcarea motocicletei în cala navei și ocuparea cabinei mele.

Îmi plac feriboturile, pentru că nu mai e nevoie să iau decizii, să consult harta sau să negociez traseul. E suficient să te lași purtat de val. În jurul meu, amestecul pestriț de pasageri compune un tablou care este întotdeauna o încântare: șoferii de camion; familiile care au ocupat trei rânduri de scaune cu o seriozitate militară; obișnuiții care își au rutina; cuplurile în vârstă tăcute; motocicliștii, recunoscuți după mersul lor rigid și părul lipit de transpirație. Atâtea povești paralele care eșuează aici și se ciocnesc. Cadoul feribotului este acela de a ieși din timp și din tipare. Orele nu mai contează, etapa nu mai există, nu mai există decât apa și timpul care trec, și seara care se apropie. Mă sprijin de balustradă, cu pielea în sfârșit răcoroasă, privesc baletul camioanelor din port, agitația orașului și admir cerul care se înflăcărează înainte de o nouă răsărit.

Fiindcă am folosit deseori feriboturile, știu că debarcările au adesea o atmosferă încărcată. Graba pasagerilor de a ajunge din nou pe uscat este palpabilă, iar echipajul se grăbește să curețe totul pentru o nouă cursă. Astăzi, nimeni nu vine să-mi bată la ușă la o oră nepotrivită, niciun anunț răsunător prin difuzorul din cabină: totul pare liniștit, sau poate că nu am auzit nimic, ceea ce nu pot exclude. Mă trezesc dintr-un somn adânc, legănat toată noaptea de mișcarea ritmică și de zumzetul motoarelor. Mă trezesc liniștit și observ că vasul este deja acostat la Split. Mă îmbrac repede, mă duc la motocicletă, nu aștept mai mult de cinci minute să-l regăsesc pe Toni, încarc bagajele și iată-mă deja la ora 7:30 pe șoseaua de coastă. Un ritm incredibil, lipsit de orice agitație.

Mă hotărăsc să-mi las bagajele la hotel, care se află în Medići, la puțin sub patruzeci de kilometri la sud de Split. Drumul de coastă, pe care l-am mai parcurs deja, este minunat. Direcția nord-sud mi se pare opțiunea optimă pentru a mă bucura la maxim de ea, deoarece marea se află pe partea dreaptă. Apreciez nuanțele de turcoaz, gamele de verde și albastru pe care mi le oferă Marea Adriatică. Această coastă croată îmi dă impresia că sunt în vacanță de câteva săptămâni. În acest weekend de la mijlocul lunii septembrie plutește o atmosferă de sfârșit de sezon, care adaugă o notă de blândețe și nonșalanță.

Îmi las bagajele și profit de atmosfera prietenoasă a hotelului meu pentru a lua micul dejun cu priveliștea spre mare. Tranziția este bruscă. Tocmai am părăsit țara raliurilor, cea a Umbriei și a Marchei, unde oamenii vorbesc pe șleau, și iată că drumul începe brusc să miroasă a loțiune de plajă. Las în urmă țara mâinilor bătătorite și a cizmelor prăfuite care nu se tem de noroi, pentru a pătrunde în cea în care marea este salutată cu selfie-uri, maniere elegante și cochetărie.

Mă distrez privind ceremonialul greu de digerat care mi se oferă pe această bucată de golf. Cel al selfie-ului în masă, această mică execuție intimă pentru a oferi lumii o față bine încadrată, curată, filtrată, golită de tot ce ar putea semăna cu un gând. O comedie în care devii călăul propriului tău chip, torturându-l până când devine conform, neted și prezentabil în fața dogmelor. Altar al autoidolatriei, templu al pozițiilor studiate, al zâmbetelor înghețate și al grimasei prost luminate; un cult în care individul este deopotrivă oficiantul și congregația. Mare târg al vanităților, expoziție de pixeli în care fiecare înaintează cu brațul întins, penitent grotesc fluturându-și propria efigie! Important este să pari, să te arăți, înainte chiar de a fi simțit clipa.

Acolo, această bucată de mare, legănată de umbra unui pin parasol, nu are nimic de-a face cu această farsă. Ea cheamă, imploră cu umilință să ne lăsăm cuprinși de clipă. Sper că poezia locului va ajunge să se trezească în ei.

Până când locuința mea va fi gata, mă duc la Omiš să-l curăț pe Toni și să sorb un pahar pe terasă. O iau pe drumul care trece prin înălțimi și iată-mă cuprins de o dublă dezolare. Prima vine de la coloana densă de fum care se ridică din incendiul care face ravagii pe insula Brač, de cealaltă parte a brațului de mare. Toată ziua și până noaptea, focul a devorat dealul ca o fiară înfometată, arzând tufișurile, înghițind pinii, lăsând în urmă doar cenușă. Noaptea, strălucirea flăcărilor continua să coloreze cerul într-un purpur sinistru. Mă simt ca un soldat roman, disperat, privind cum arde Roma.

A doua dezolare este drama care s-a petrecut aici, acum patru săptămâni. De la satul în care locuiesc până la Omiš, focul a pângărit muntele. Focul distruge, desigur, dar mai ales aduce doliu: ia culoarea, ia sunetul vieții, foșnetul frunzelor pe pământ și pângărește farmecul locurilor. Parfumurile de pin și de tufișuri s-au risipit odată cu funinginea, lăsând în urmă un miros acru și pătrunzător care rămâne în aer. Ce priveliște tristă sunt aceste carcase de mașini carbonizate îngrămădite, acești pini tăiați la rădăcină, acest pământ înnegrit, ras și tăiat până la stâncă. Dealul este acum învăluit într-un negru pe care nicio văduvă n-ar îndrăzni să-l poarte.

Am anunțat în introducere că aceste trei zile petrecute în Croația vor alunga oboseala acumulată. Nu credeam că voi avea atât de multă dreptate. Programul este atât de exigent încât impune respect: sedentarism asumat, siesta obligatorie, gastronomie aplicată, degustare de băuturi locale, scăldat în mare și odihnă. Va trebui să mă supun unei discipline ireproșabile; nu se va face nicio concesie, abatere sau digresiune față de acest regim care se anunță deja anevoios!

Părăsesc repede șoseaua de coastă, la fel de frumoasă ca întotdeauna, și urc prin defileul râului Cetina. În doar câțiva kilometri, peisajele de carte poștală din Dalmația fac loc unui interior arid, pietroasă, aproape deșertic. Turistul lipsește de aici, satele sunt rare, vegetația se ofilește, iar zidurile mici din piatră uscată brăzdează câmpia.

Trec prin punctul de frontieră de la Kamensko. Formalitățile se îndeplinesc rapid, iar Bosnia se deschide brusc către o imensitate pe care nimic nu o anunța: marele platou de la Livno, cu poljele sale nesfârșite, cu orizontul său plat, înconjurat de munți albaștri. Lacul Buško se află acolo, imens, așezat pe această stepă ca o greșeală. Își întinde apa albastră; aceasta se unduiește sub un vânt care pare că nu se va opri niciodată. Niciun copac, nicio umbră: sunt înconjurat de o lumină care copleșește totul. Este un peisaj de la capătul lumii, auster și magnific, unde mă simt în același timp minuscul și perfect la locul meu.

Mă îndrept spre sud. Calcarul este pretutindeni, gri, găurit, sfâșiat, tipic pentru un relief carstic; dealurile nu mai sunt decât schelete de stâncă pe care tufișurile abia reușesc să le acopere. Între Posušje și Grude, traversez depresiuni cultivate: tutun, viță de vie și câțiva smochini. Altitudinea scade treptat, pământul se înroșește, temperatura urcă peste 30 °C.

Speram să văd cascadele de la Kravica, care se revarsă de la o înălțime de vreo treizeci de metri într-o perdea de apă largă și generoasă. Locul este închis cu lacăt: parcare, bilet obligatoriu, vânzători ambulanți, totul este turistic. Mă întorc pe drumul meu, dezgustat!

Počitelj se înalță în fața mea, agățat de versantul său de cinci secole: cetatea sus, minaretul alb în mijloc și casele sale otomane care se întind până la mal. Mai departe, Stolac oferă o oază de verdeață, mori, grădini și stećci-urile din Radimlja, acele morminte medievale înfipte în iarbă, masive, cu siluetele lor gravate care te salută cu brațul ridicat. Fațadele unor case poartă încă urmele războiului, iar chiar și după treizeci de ani, nume precum Srebrenica îmi revin cu tristețe în memorie.

Ajung la Blagaj, la poalele unei stânci verticale de două sute de metri înălțime. Râul Buna izvorăște literalmente din stâncă. Întregul râu iese din munte printr-un jet puternic și turcoaz. Lângă această stâncă se găsește tekija, o mănăstire dervișă (lăcaș religios musulman sufi), situată acolo încă din secolul al XVI-lea.

Pe lângă peisajele sale somptuoase și schimbarea de decor, drumul bosniac rezervă uneori surprize uimitoare. Cu toții cunoaștem canelurile, acele striuri longitudinale folosite înainte de „reabilitarea” unui drum. Bosniacii duc lucrurile și mai departe! Ei sapă o brazdă care seamănă atât cu o roată de car, cât și cu o șină de tramvai. Efectul în viraje este spectaculos: motocicleta intră în ea, este prinsă, sare și își trasează propria traiectorie. Din fericire, Toni, cu anvelopele sale zimțate și suspensia sa de vis, trece peste aceste obstacole fără să clipească. Îmi imaginez cu ușurință picătura de sudoare și de frică care se scurge sub casca unui tânăr motociclist aruncat pe traseul ăsta. Adăugați la asta ploaia și noaptea, și aventura devine cu adevărat delicioasă!

Încă câțiva kilometri și ajung la Mostar, un oraș presărat cu minarete și clopotnițe, unde îmi voi lăsa bagajele pentru două zile. Cel mai tulburător este sentimentul care mă însoțește de la granița cu Kamensko până la marginea orașului: pe această fâșie de pământ, identitatea bosniacă pare confuză, aproape în plan secund. Amprenta creștinismului este mai pronunțată aici, iar steagurile croate flutură peste tot. Această zi nu a fost doar un superb carusel de peisaje, ci și un caleidoscop în care se îmbină geologia și cultura. Religiile care se împletesc aici precum firele unei tapiserii ne duc mereu la aceeași imagine: cea a funambulului care, chiar și foarte antrenat, nu este niciodată ferit de o zguduitură. Această țară știe ce preț are asta.

În această dimineață, aveam un singur dor simplu: să mă plimb pe lângă Durmitor, la granița cu Muntenegru. Nimic nu lăsa să se întrevadă o călătorie uluitoare de 367 de kilometri pe drumuri de munte și viraje cu panorame de-a dreptul încântătoare.

Ziua începe cu urcușul spre Nevesinje, pe care îl cunosc deja: calcar peste tot și acel platou care deschide orizontul. Apoi drumul se îndreaptă spre Gacko și imensa sa centrală electrică, care înghite lignitul din munții din jur și nu lasă în urmă decât găuri imense și căscate. Profit de oraș pentru a face o pauză și a savura o cafea pe terasă. Ceea ce mă frapează aici este statura femeilor: merg drepte, înalte și au o frumusețe generoasă. Se spune că locuitorii din Munții Dinarici se numără printre cei mai înalți din Europa. Așezat la această terasă, sunt dispus să cred asta!

Odată ce trec de Gacko, peisajul se schimbă. Conduc la o altitudine de o mie de metri pe platouri înierbate pe care nimic nu le întrerupe: nici gard viu, nici gard, nici copac, doar iarbă tunsă scurt și turme de animale. Satele sunt rare, traficul sporadic, iar vântul acesta neîncetat mătură totul.

În coborârea spre Sutjeska, pădurea își recâștigă teritoriul: o adevărată pădure primară, densă, cu nuanțe intense de verde. Apoi Brod și Drina, cu apele ei verzi curgând liniștit. Urcușul pe Bistrica, care înlănțuie defileuri înguste, poduri și viraje pe cornișă, merită el singur laudele zilei.

Apoi vine momentul pe care nu-l așteptam. După toată această călătorie, după trecătorile alpine: Grimsel și stânca sa lustruită, Furka și cei 2 431 m ai săi, Susten și arhitectura sa de măiestrie, sau trecătoarea Splügen și tehnicitatea sa, credeam că cutia cu minuni era deja plină. Tronsonul dintre Gračanica și Odžaci a venit să schimbe complet situația. Drumul urcă pe platoul Bjelašnica și mă poartă într-o lume neașteptată: o imensitate pastorală, tăcută, austeră, unde canionul Rakitnica își deschide brusc prăpastia la picioarele mele. La pas, la 1 623 de metri, mă opresc. Opresc motorul. Nu e nimic de spus, nimic de fotografiat care să-i facă dreptate, nimic altceva de făcut decât să rămân acolo. O emoție brută, pe care nu o mai simțisem de o veșnicie, din acelea care te cuprind din adâncul sufletului și pe care nici Alpii, nici altceva din această călătorie nu mi-au oferit-o cu atâta forță. Pe acești câțiva kilometri, mi-am spus de zeci de ori „uau” și „e incredibil de frumos”.

Uimit, m-am oprit la întâmplare într-un magazin alimentar care probabil exista încă din vremea Iugoslaviei, la fel ca și proprietara lui. Magazinul este de o simplitate dusă la extrem: o masă la stânga ușii, la care două femei stau la taclale, o jaluzelă pentru a te proteja de căldura soarelui, afară un frigider cu vitrină pentru băuturi răcoritoare, iar înăuntru, produse așezate direct pe podea sau aranjate pe rafturi de lemn. Strictul necesar, nimic mai mult. Mă hotărăsc să iau o banană, o Coca-Cola și o sticlă de apă. Totul mă va costa 2,50 €, cinci mărci convertibile (moneda bosniacă)!

Coborârea spre Glavatičevo completează peisajul. Neretva curge într-un verde smarald de un efect deosebit. Apoi Konjic, Jablanica, lacul și canionul care coboară spre Mostar între pereții săi de calcar. Acest drum este, obiectiv vorbind, frumos, recunosc, dar în această seară mi s-a părut insipid. Aproape banal. Iată efectul redutabil al unei imersiuni în frumos și în emoția extremă: strică frumusețea obișnuită care urmează. Mă întorc la Mostar cu sentimentul că am trăit o emoție rară, aceea de a fi copleșit de frumusețe și de a mă simți copleșit fără să știu cum să descriu acel moment.

Începutul „remontadei” mele; părăsesc Mostarul spre vest, în direcția Široki Brijeg. La Rakitno, totul se schimbă: drumul devine unul ascuns, una dintre acele căi pe care nimeni nu le folosește, îngustă, șerpuitoare, și pe care o îndrăgesc atât de mult. Acest drum, asemenea unei arabescuri poetice, mă conduce spre parcul natural Blidinje.

Lacul Blidinje, la o altitudine de aproximativ 900 de metri, se află în adâncul platoului său înalt. O pată de smarald, înconjurată de vârfuri care se înalță la peste 2 000 de metri. Frumusețea este aici pură, simplă și somptuoasă. Privirea mi se îndreaptă spre creastă: un nor de fum se ridică vertical, uriaș, alb și gri, cu încetineala apăsătoare a unui vulcan care se trezește. Muntele arde undeva acolo, în depărtare. Contrastul este izbitoare între apa aceasta liniștită din prim-plan și dezastrul din fundalul panoramei, care se înalță în cerul acela albastru.

Drumul meu continuă spre Drvar. Lumea își schimbă din nou scara. Poljele se succed, imense, plate, deschise spre orizont. Succesiuni de câmpii situate la 800-900 m altitudine, încercuite de reliefe. Înainte de Bosansko Grahovo, întinderea este atât de mare încât pare ireală. Pe acest platou, acest pământ lăsat în paragină nu așteaptă decât să fie cultivat. Mă prind visând: să automatizez cultivarea grâului sau a hrișcăi pe o asemenea imensitate. Un proiect magnific, în același timp captivant din punct de vedere tehnic, util din punct de vedere uman și, cu siguranță, profitabil. Țara are tot ce-i trebuie pentru asta: spațiu, apă, sol și soare. Probabil că îi lipsesc investitori cu viziune.

Kilometrii se succed și sunt uimit de numărul de case abandonate, arse, sparte, cu acoperișurile prăbușite peste pereții înnegriți, fațadele ciuruite de impacturi pe care treizeci de ani nu le-au șters. Sate întregi, goale. Unele nu mai sunt decât șiruri de ruine. Războiul a golit acest pământ, iar el nu s-a mai umplut niciodată.

Coborârea spre Martin Brod readuce viața în peisaj. Trec peste un pod vechi cu tablier de lemn, pe care nu aș îndrăzni să trec cu un camion. Râul Una se prezintă sub formă de cascade eșalonate, ca niște trepte de apă. Acesta se strecoară de-a lungul albiei sale într-un verde strălucitor, de o puritate uluitoare.

Ziua se apropie de sfârșit. Vremea devine amenințătoare. Sper să evit o ploaie neașteptată. La câteva minute după ce ajung la hotelul meu, nu departe de Bihać, izbucnește o ploaie torențială. Am satisfacția de a fi câștigat, la mustață, cursa mea împotriva vremii!

Ieșirea din Bosnia, prin Bihać și Velika Kladuša, nu seamănă cu nimic din ce am traversat până acum. S-au terminat carsturile sfâșiate, poljele imense, platourile de la o mie de metri măturate de vânt. În acest nord al Bosniei, casele sunt înghesuite, grădinile sunt îngrijite, se cultivă, se culege, viața capătă din nou o densitate familiară. Apoi vine granița cu Croația; formalitățile se rezolvă rapid. Peisajul îmi amintește uneori de cel din România sau din Europa Centrală. Apoi, în sfârșit, Slovenia. Acolo, verdele își schimbă calitatea: mai dens, mai profund, mai clar. Totul este curat, ordonat fără a fi rigid. Țara te liniștește imediat, așa cum a făcut-o întotdeauna: Elveția, dar mai puțin pretențioasă!

Această etapă nu a fost deloc improvizată. A fost o tranziție asumată, parcursă eficient și fără ocolișuri, pentru a-mi oferi trei zile în Slovenia. O țară pe care o consider cea mai nedrept neglijată comoară a Uniunii Europene, atât din punct de vedere turistic, cât și din punct de vedere enologic și gastronomic. Cei care au citit episoadele mele anterioare îmi cunosc deja entuziasmul pentru această țară. Pentru a începe cu dreptul, programul era stabilit dinainte: Laško și restaurantul Pavus, care mi-a lăsat o amintire minunată anul trecut și care merita o a doua vizită!

Anul trecut, Hiša Franko m-a lăsat dezorientat. Călătoria culinară a fost extraordinară, recunosc fără ezitare, dar am rămas indiferent față de viziunea Anei Roš, incapabil să-i înțeleg arta sau proiectul. Era un nivel prea ridicat pentru mine.

În această seară, Pavus m-a uimit din nou. Restaurantul se află în castelul Tabor, construit în secolul al XIII-lea, pe înălțimile orașului. Bucătarul-șef Marko Pavčnik și-a ridicat din nou nivelul artei culinare și oferă un echilibru perfect între gastronomie și geniu culinar. Bucătarul-șef, care conduce o Ducati Multistrada, m-a văzut sosind pe motocicletă. Primirea a fost imediat călduroasă. Faptul că aparținem aceleiași frății a spart gheața în câteva secunde. Îi povestesc despre descoperirea mea de anul trecut și despre ocolul pe care l-am făcut cu plăcere pentru a veni să mă delectez din nou. Am privilegiul de a mi se servi, chiar de către el, primele sale trei creații, însoțite de explicații personalizate.

Marko promovează o bucătărie ancorată în terroir și în produsele locale, provenite cel mai adesea de la o fermă ecologică sau din culegerea sălbatică. La Pavus, terroir-ul și gastronomia de înaltă clasă se îmbină de minune, ridicate la un nivel înalt fără a deveni vreodată inaccesibile pentru profani și, din fericire, mai puțin intelectualizate decât la Ana Roš.

În această dimineață, drumul de la Laško la Ljubljana se parcurge într-o alunecare plăcută. Mă reîntâlnesc cu Slovenia așa cum te reîntâlnești cu prietenii dragi. Scriam anul trecut că această țară știe să seducă fără a forța niciodată: fără exagerări, fără grandilocvență, fără ostentație. Este trăsătura artistului, simplă și rafinată, un spirit à la Corbusier, ceva care te atinge în tăcere, te pătrunde cu delicatețe și te liniștește. Nimic nu s-a schimbat. Dealurile își desfășoară liniile blânde până la orizont, nuanțele de verde se răspund de pe un versant pe altul, râurile curg cu o puritate care pare ireală. Conduc fără tensiune, fără grabă, cu senzația că nimic nu se poate întâmpla.

O oprire gastronomică la Velika Loka: cafea, patiserie, înghețată – și totul este delicios. Rămân acolo mai mult de o oră, savurând și retrăind peisajele dimineții. GPS-ul mi-a descoperit pe drum câteva „drumuri de pietriș” neașteptate care, la fel ca masa de ieri, mi-au înfrumusețat delicios drumul.

Spuneam, odinioară, că Slovenia seamănă cu Austria și Elveția; la acestea se adaugă un plus de grație care o transformă într-o mică bijuterie. Această țară este superbă. Satele sunt îngrijite, pajiștile bine aranjate, clopotnițele se înalță fără aroganță, aerul este curat și miroase a fân, a pădure, a ciuperci – o fericire atât vizuală, cât și olfactivă. Slovenia înseamnă tocmai asta: curățenie, seninătate, blândețe, care îmbată ca un parfum îndrăgit. După praf, carstul sfâșiat și munții înflăcărați, Slovenia acționează ca un balsam. Ea liniștește. Nu mai înaintez, mă las purtat. Ljubljana, o capitală la scară umană, așezată pe malul râului său, îmi promite odihna și tranziția necesară către Luxemburg.

Prognoza meteo pentru următoarele trei zile se anunță blândă. Pentru a ajunge înapoi în Luxemburg, intenționez să traversez Alpii prin Dolomiți, apoi să mă las purtat de blândețea Elveției.

Obiectivul zilei este să ajung la Cortina d’Ampezzo la sfârșitul după-amiezii. Încă de la început, mă bucur de drumurile mici slovene, frumoase și lente. Orele trec repede și, în ritmul acesta, încep să bănuiesc că programul meu este prea optimist. Dar, întrucât un kilometru nu a măsurat niciodată mai mult de o mie de metri, decid să merg mai departe. Coborârea de-a lungul râului Soča rămâne o încântare: apa sa, uneori cristalină, alteori turcoaz, își schimbă mereu aspectul și te obligă să-ți îndrepți privirea în altă parte decât spre traseu. În cele din urmă, părăsesc Slovenia prin Passo del Predil (1 156 m) și trec în Italia.

Mă îndrept spre Dolomiți. Trec prin două trecători mici ca să-mi încălzesc picioarele: Sella Nevea (1 190 m) și Passo della Mauria (1 298 m). La Cortina d’Ampezzo, tentația este prea puternică: mă arunc pe Passo Giau (2 236 m). La vârf, aerul este cristalin, iar panorama pare aproape ireală. Aceste stânci de dolomită care se înalță spre cer sunt întotdeauna un spectacol senzațional. Continuu cu Passo Fedaia (2 057 m). La coborâre, șoferul unui 911 GT3 RS, care merge în fața mea, face motorul să-și urle flat-six-ul; sunetul metalic se reflectă de pe o perete pe altul în această catedrală minerală. Un spectacol sonor de o putere rară. Mă delectez cu el fără niciun pic de rușine.

Mai accelerez puțin spre Bolzano și ajung la Pozza di Fassa, la poalele telecabinei unei stațiuni de schi care este încă departe de a-și fi îmbrăcat mantia albă.

În timp ce îl încărcam pe Toni, dimineața m-a întâmpinat cu o temperatură minunată de 5 °C. Revigorant! De mult nu mai simțisem o astfel de răcoare. Cerul era uniform, fără niciun nor. Soarele se ridică deasupra crestei și își revarsă lumina arămie peste întregul orizont. Condițiile meteorologice anunțate pentru ziua aceasta sunt un adevărat cadou. Profit de această ocazie: voi urca pe Stelvio (2 757 m).

Primii kilometri îmi oferă Passo di Costalunga (1 759 m) ca aperitiv. Mânerele încălzite, acel lux de care râdem în iulie, devin aici o binecuvântare căreia mă abandonez fără remușcări.

Pe porțiunea de autostradă dintre Bolzano și Merano, un șofer îmi face semn că ceva nu e în regulă în spatele motocicletei. Nu văd nimic îngrijorător în oglinda retrovizoare. Totuși, trag pe o bandă de urgență. Din țeava de eșapament iese fum alb și mă tem de ce e mai rău din punct de vedere mecanic. După incendiile din Croația și Bosnia, a venit rândul meu să iau foc! Cauza este cu mult mai banală: rucsacul meu cu obiectele de primă necesitate, fixat cu chingi în spatele bagajelor, a luat foc. O chingă s-a rupt, rucsacul a alunecat pe țeava de eșapament, iar gazele de eșapament și-au făcut treaba distructivă cu o eficacitate redutabilă. Am dat jos repede rucsacul care ardea, iar vezica mea a făcut ce trebuia pentru a stinge acest început de incendiu. Din fericire, pompa de aer și uneltele au supraviețuit. Sfârșitul acestei mici peripeții, îmi reiau drumul spre Merano.

Valea Merano este renumită pentru livezile sale și, mai ales, pentru merii săi. Copacii se îndoaie sub greutatea fructelor coapte. Recoltarea este în plină desfășurare. Baletul tractoarelor și al remorcilor lor încărcate cu lăzi este nesfârșit. Traficul are de suferit: așteptăm, ne strecurăm, ne înclinăm în fața necesității muncii în fața timpului liber.

Apoi intru pe Stelvio. Pentru cei neinițiați: Stelvio este Taj Mahalul motocicliștilor. Un punct de referință, la fel ca Capul Nord, Bardenas, Transfăgărășanul sau Drumul lui Napoleon, atâtea trofee de afișat pe carenaj. Totuși, trebuie să relativizăm această realizare, deoarece există mai multe moduri de a urca sau de a coborî pe Stelvio. Fiindcă am parcurs-o de mai multe ori, pot spune că urcarea dinspre Merano este de departe cea mai tehnică; celelalte versante se încadrează în categoria pistelor verzi, în timp ce aceasta ține de categoria roșie. Acestea fiind spuse, să rămânem modești: nivelul de dificultate nu se compară deloc cu cel al pasului Splügen de la Chiavenna sau al pasului Gavia de la Ponte di Legno, care sunt, ele, adevărate provocări. Oricum ar fi, îmi îndeplinesc sarcina, observând totuși că tehnica mea pe dreapta la urcare este mai puțin precisă decât pe stânga. Un pretext excelent pentru a transforma restul zilei într-un atelier de perfecționare.

Apoi înșir traseele unul după altul, ca pe mărgelele unui rozariu: pasul Umbrail (2 501 m), care mă duce în Parcul Național Elvețian, apoi pasul Ofen (2 149 m), pasul Flüela (2 383 m) și pasul Wolfgang (1 631 m). Ultimul, pasul Oberalp (2 044 m), mă lasă la Andermatt. Aici se pune singura întrebare cu adevărat importantă a zilei, cea legată de cât de lacom sunt: să reiau bucla Furka-Grimsel sau să o iau direct spre Lacul celor Patru Cantone. Rațiunea învinge, ceea ce nu se întâmplă în fiecare zi. Voi merge să „cutreier” de-a lungul lacului și mă voi opri acolo.

La Brunnen, versanții munților se scufundă vertical într-o apă verde și nemișcată, fără plajă și fără milă; Norvegia a pierdut în mod evident un fiord pe drum, iar Elveția l-a adoptat discret. Sub același soare care nu mi-a dat răgaz nici măcar o clipă, îmi închei etapa cu privirea spre lac, pe terasa hotelului meu, unde sorb un martini preparat la shaker și nu cu lingura. În astfel de chestiuni nu se fac compromisuri! 21 °C seara, la sfârșitul lunii septembrie: e paradisul! Soarele se ascunde încet în spatele muntelui și conturează cu o linie portocalie creasta de vizavi. Nu mai fac altceva decât să privesc și să mă las cuprins de liniștea locului.

Ultima etapă. Mă mai răsfăț puțin cu această bucățică delicioasă de fiord, așa cum se savurează ultima înghițitură. În anii trecuți, îmi plăcea la nebunie să mă plimb de-a lungul marilor lacuri austriece, precum Attersee, la est de Salzburg. Îmi place această tranziție elegantă dintre munte și apă, acest mod grațios în care relieful se oglindește în apă. Regăsesc aici, în această colț de Elveție, aceeași grație, aceeași splendoare, aceeași măreție.

Fără grabă, merg de-a lungul lacurilor și îmi continui drumul până la Zug. Frumusețea se adaugă albastrului. În depărtare, munții înalți trasează orizontul cu o linie albă, o ultimă îndrăzneală aruncată prin acest aer de o puritate cristalină. Aceste zăpezi veșnice contrastează cu văile aride și cu această vară caniculară.

Apoi, inexorabil, drumul meu se îndreaptă spre nord. La marginea orașului Triberg, cu uimitoarele sale ceasuri agățate de fațadele clădirilor, simt că pauza se apropie de sfârșit. La Hausach, centrul Pădurii Negre, se dă semnalul de final: drumul va fi direct până în Luxemburg.

Acești ultimi kilometri, de obicei marcați de plictiseală, se transformă într-o mare retrospectivă. Douăzeci de zile defilează în accelerat în spatele vizierii căștii: trecătorile elvețiene, Gubbio, marea croată, carstul bosniac, blândețea slovenă. Nostalgia își face simțită prezența, desigur, apare întotdeauna în acest moment, dar se atenuează datorită bucuriei simple de a mă întoarce acasă și datorită acestei colecții incredibile de peisaje și amintiri pe care le aduc în bagaje. Călătoria se încheie; abia își începe a doua viață, cea a povestirii.